Am fost ieri la un
venisaj de pictura. Plimbandu-ma prin salile mari si pline de culoare si
forfota m-am oprit in fata unei picturi.
Tema era cat se poate de comuna: un trifoi. Nimic special in asta. Sunt sigura
ca au mai fost si vor mai fi pictati trifoi. Totusi am zabovit in fata acestei banalitati
neasteptat de mult. Nici culoarea nu m-a atras, nici textura, ci discutia dintre
pictorita si o alta persoana venita ca si mine la vernisaj. Vizitatoarea parea
foarte indignata de tema picturii si, dupa o scurta introducere, a intrebat artista
de ce nu a pictat, cum era de asteptat, un trifoi cu patru foi. Pictorita a zambit si a raspuns: pentru ca trifoiul cu patru foi este o anomalie.
Mai intai am ras. Mi
s-a parut de-a dreptul ilar atat raspunsul pictoritei cat si indignarea necunoscutei.
Parca si mie mi se parea ca ar fi trebuit tabloul sa reprezinte un trifoi cu
patru foi. Unde s-au mai vazut trifoi cu numai trei? Ne-am obisnuit cu totii cu
aceasta pretinsa anomalie, a devenit insasi imaginea trifoiulu, nu ni-l putem
imagina altfel. Totusi, cati din noi am
vazut cu adevarat un asemenea joc al naturii? Eu, spre exemplu, nu am vazut niciodata
un trifoi cu patru foi si totusi imi este mai cunoscut decat cel cu trei foi, care
napadeste salbatic si nestingherit campiile.
Am inceput sa ma intreb
de ce in mintea noastra este mult mai pregnanta o anomalie, in timp ce
normalitatea evidenta este efectiv ignorata, renegata. Si am gasit raspunsul.
Trifoiul cu patru foi
simbolizeaza norocul si prin extensie fericirea. Acelasi trifoi, in existenta
sa fizica, este o anomalie. De aici
deducem ca fericirea este o anomalie, o deviere de la starea normala, un lucru care nu se poate intampla sau care se
intampla rar si intr-un mod evident. Aceasta fericire, chiar si inexistenta, este
mult mai pregnanta in mintile noastre decat lipsa ei. Ne ingrozeste absenta
fericirii, lipsa norocului si mai rau, ne ingrozeste faptul ca, fiind o
anomalie, fericirea s-ar putea sa nu se produca. Intr-un mod inconstient, negand
inexistenta fericirii, noi asociem normalul cu fericirea pentru ca il transformam
in probabilitate sau, in cel mai rau caz, in posibilitate. Nu putem concepe,
sau o facem anevoie, ca lipsa fericirii este de fapt dimensiunea reala si
normala a vietii noastre. Structura noastra nu ne permite acest lucru. Cand insa evidenta banalului, a vietii
lipsite de elementul cel mai cautat ni se arata, ni se infatiseaza fara pudoare,
cum s-a intamplat cu trifoiul in timpul expozitiei, ramanem muti de uimire. Ni
se pare socant ceea ce prea bine stim, dar nu vrem sa acceptam. Devine de-a
dreptul obscena imaginea normalului, a carui existenta goala si liniara ne
ingrozeste. Normalul este definit prin absenta,
prin deficienta: este viata minus fericirea, minus stadiul ideal al ei. Normalul
este trifoiul cu patru foi minus o foaie.
Nu stiu nici acum daca ar
trebui sa o admir sau sa o compatimesc pe pictorita. Sa o admir pentru curajul ei
de a recunoaste ca fericirea este o anomalie
sau sa o compatimesc pentru teama de a preface anomalia in normalitate,
adaugand banalului trifoi inca o foaie.
