Despre Carte

                                     MOARTEA LINGURITEI

                                                                      Cristina Marculet-Petrescu

Intotdeauna  am fost impotriva unei literaturi statice, impotriva unei literaturi care trebuie sa urmeze  regulile articiale si penibile ale unui curent literar.  Detest structurile fixe, previzbile, care silesc autorul sa gandesc intr-un anumit stil,  adresandu-se unui anumit public,  nelasand loc imaginatiei, intrebarilor, furiilor.  Simpatizand ideile suprarealismului, sustin ceea ce cere Andre Breton, in Manifestul Suprarealismului din 1924  si anume: sa fie inlaturata din creatia literara orice activitate de premeditare a spiritului, sa fie absent orice control exercitat de ratiune, in afara oricarei preocupari estetice si morale. Breton definea suprarealismul ca fiind „autonomism psihic pur, prin care o încercare este făcută să exprime, fie oral, în scris sau într-o altă manieră, adevărata funcționare a gândului.” În Al Doilea Manifest, Breton afirmă că suprarealismul luptă să obțină „avantaj mintal, din care viața și moartea, realul și imaginarul, trecutul și viitorul, înțelesul și neînțelesul, nu vor mai fi percepute contradictoriu.” La randul meu, eu sunt impotriva oricarei structuri predefinite care sa taie elanul creativ, sunt impotriva oricarei ratiuni care are ca rezultat ingradirea creatiei artistice. Mie nu imi pasa de nicio regula in creatie si doresc ca relatia intre mine si ceea ce scriu eu sa fie cat mai pura posibil, cat mai directa posibil, inlaturand orice obstacol de ordin social, moral sau cultural.

Scriitorii care mi-au servit drept inspiratie sunt in mare parte cei suprarealisti precum Italo Calvino, Dino Buzzati, cei existentialisti (Sartre, Camus) si desigur, inegalabilul Kafka, care poate fi considerat premergatorul suprarealismului si al existentialismului.

In primul rand, ceea ce doresc prin literatura mea este sa provoc cititorului un sentiment de frustrare, poate si de furie. Cititorul este omniprezent: Cand incep sa  scriu un text iau intotdeauna in calcul cititorul ideal: cititorul care se implica, este inteligent si accepta realitatea ca pe o inlantuire logica de fapte si intamplari.  Orice text incepe  aproape banal. Realitatea noastra este una cat se poate de lipsita de intamplari, cat se poate de rationala. Nu ni se intampla nimic. Mai ales omului modern nu i se intampla nimic pentru ca rationalizat totul, de la cer la pamant. Si atunci ce poate fi mai frustrant decat o realitate brusc deformata, fara sens si totusi pastrand structura logica? Doresc in primul rand sa provoc in sufletul cititorului aceasta frustrare, dar si acea teama, ca totul este posibil oricat de aburd ar fi.

In general personajele care apar in texte  sunt persoane reale: un vecin, un coleg, un prieten! Ce  poate fi mai aproape de realitate decat o persoana care chiar exista, o persoana care se afla in apropierea imediata?  Cu atat mai credibile sunt toate intamplarile cu cat personajele sunt mai reale, si atunci cu atat mai mare este frustrarea.

Eu vad realitatea din natura deformat. Nu incerc sa prezint intamplari fantastice sau sa reduc totul la un simplu vis. Eu prezint o realitate pe care eu o percep in mare parte astfel.  Desigur, anumite lucruri sunt voit exagerate, exacerbate, ca sa  produca cititorului acel sentiment de frustrare. Multe din  intamplarile din carte sunt traite exact asa cum sunt prezentate chiar daca acestea sunt in realitate, pentru altii, total banale. Dar sentimentele care izvorasc din aceste intamplari le dubleaza intensitatea, le distorsioneaza realitatea si ajung sa fie astfel o insirurile de intamplari posibile si imposibile.  Toate textele au doua dimensiuni care se contopesc pana la totala fuziunie: realul si irealul, posibilul si imposibilul.

Textele sunt imbibate de ironie si autoironie. Prin deformarea realitatii sunt scoase in evidenta trasaturi ale oamenilor pe care acestia le ascund. Dupa o indelungata observare a unui om, a miscarilor sale,  a activitatii sale, se creaza  un personaj, o dublura literara a sa, a carui slabiciuni sunt scoase in evidenta, subliniate. Nu incerc sa ironizez numai personajele de langa mine, eu sunt un suprapersonaj, care apare apoape in toate textele.Trasaturile mele negative sunt subliniate , ironizate, cum se intampla si cu cele ale persoanelor care ma  inconjoara. De asemenea o mare sursa de inspiratie pentru ironie o constituie societatea:  acea masa amorfa de oameni care nu mai contine niciun element uman: grozav de mare, lipicioasa, in care indivizii se scufunda si raman fara vina.

Personajele sunt adesea si alegorii ale diferitelor trasaturi umane, anumitor idei filozofice, religioase sau ale unor categorii sociale. Obiectele  si plantele apar foarte des in texele mele, pentru ca se afla in contrast direct cu Omul, pe care eu, poate influentata de filozofia lui Cioran, il consider un element esential negativ. Omul este arogant, egoist si intotdeauna  indemnat de un geniu rau la fapte marsave . O lingurita moarta spre exemplu este pur si simplu simbolul unei imbinari intre lumea insufletita si lumea neinsufletita. Moartea este un proces prin care trece numai o fiinta, nu si un lucru. Si totusi taman prin aceasta moarte are loc contopirea celor doua sfere. Obiectele si plantele nu au loc in lumea egoista umana si sunt marginalizate, poate pe nedrept!

Textele au ca tema de cele mai multe ori trasaturile negative precum ignoranta, suferinta, rautatea, superioriatea falsa, slabiciunea. Este vorba de o literatura grotesca, in care uratul isi are locul, din care frumosul este exilat in totalitate, lasand loc numai  negativului care ia  forma banalului.  Toate aceste trasaturi negative sunt prezentate  cu umor. Omul, din natura lui, este mai putin receptiv la negativ cand acesta este spus intr-un mod serios si direct. Perceperea negativului  se face in acest caz intr-o singura etapa. Psihicul tinde sa se apere si dimineaza involuntar valoarea negativului. Insa umorul este o arma subtila! Omul iubeste lucrurile care il distreaza, care il fac sa rada,  acestea facandu-l mult mai abordabil. Negativul prezentat prin intermediul umorului nu este perceput direct si patrunde in minte prin invaluire. Umorul deschide caile  si negativul se implanta ca un pumnal in minte, fiind resimtit ulterior prin reflexie  total, fara vreo diminuare. O alta functie a umorului este aceea de a atrage cititorul. Cititorul este  un sensibil, se plictiseste repede si atunci incepe sa dea paginile nervos. Panem et circenses! Oamenii vor sa fie distrati

Eu sustin intru totul ceea ce afirma Italo Calvino intr-una din operele sale: “Eu cred ca amuzamentul este o functie sociala, corespunde moralei mele: intotdeauna  ma gandesc ca cititorul care trebuie sa parcurga toate aceste pagini, trebuie sa se distreze, trebuie sa aibe si o compensatie; aceasta este morala mea: cineva a cumparat o carte, a platit-o cu bani, ii acorda din timpul sau, trebuie sa se distreze. Nu gandesc doar eu asa, de pilda si un scriitor  foarte atent la continut, ca Bertold Brecht, spunea ca prima functie a unei opere teatrale este aceea de a distra. Cred ca amuzamentul este ceva serios” (Italo Calvino, ‘Vicontele taiat in doua’).

Lansarea cartii a avut loc pe 23 mai, la Grand Hotel Continental.

Editura: Oscar Print 

Coordonatorul colecţiei Biblioteca Fantastică: Adrian Majuru