Trifoiul

                           

Am fost ieri la un venisaj de pictura. Plimbandu-ma prin salile mari si pline de culoare si forfota  m-am oprit in fata unei picturi. Tema era cat se poate de comuna: un trifoi. Nimic special in asta. Sunt sigura ca au mai fost si vor mai fi pictati trifoi.  Totusi am zabovit in fata acestei banalitati neasteptat de mult. Nici culoarea nu m-a atras, nici textura, ci discutia dintre pictorita si o alta persoana venita ca si mine la vernisaj. Vizitatoarea parea foarte indignata de tema picturii si, dupa o scurta introducere, a intrebat artista de ce nu a pictat, cum era de asteptat, un trifoi cu patru foi.  Pictorita a zambit si a raspuns: pentru ca  trifoiul cu patru foi este o anomalie.

Mai intai am ras. Mi s-a parut de-a dreptul ilar atat raspunsul pictoritei cat si indignarea necunoscutei. Parca si mie mi se parea ca ar fi trebuit tabloul sa reprezinte un trifoi cu patru foi. Unde s-au mai vazut trifoi cu numai trei? Ne-am obisnuit cu totii cu aceasta pretinsa anomalie, a devenit insasi imaginea trifoiulu, nu ni-l putem imagina altfel. Totusi, cati din  noi am vazut cu adevarat un asemenea joc al naturii? Eu, spre exemplu, nu am vazut niciodata un trifoi cu patru foi si totusi imi este mai cunoscut decat cel cu trei foi, care napadeste salbatic si nestingherit campiile.

Am inceput sa ma intreb de ce in mintea noastra este mult mai pregnanta o anomalie, in timp ce normalitatea evidenta este efectiv ignorata, renegata. Si am gasit raspunsul.

Trifoiul cu patru foi simbolizeaza norocul si prin extensie fericirea. Acelasi trifoi, in existenta sa fizica, este o anomalie.  De aici deducem ca fericirea este o anomalie, o deviere de la starea normala,  un lucru care nu se poate intampla sau care se intampla rar si intr-un mod evident. Aceasta fericire, chiar si inexistenta, este mult mai pregnanta in mintile noastre decat lipsa ei. Ne ingrozeste absenta fericirii, lipsa norocului si mai rau, ne ingrozeste faptul ca, fiind o anomalie, fericirea s-ar putea sa nu se produca. Intr-un mod inconstient, negand inexistenta fericirii, noi asociem normalul cu fericirea pentru ca il transformam in probabilitate sau, in cel mai rau caz, in posibilitate. Nu putem concepe, sau o facem anevoie, ca lipsa fericirii este de fapt dimensiunea reala si normala a vietii noastre. Structura noastra nu ne permite acest lucru.  Cand insa evidenta banalului, a vietii lipsite de elementul cel mai cautat ni se arata, ni se infatiseaza fara pudoare, cum s-a intamplat cu trifoiul in timpul expozitiei, ramanem muti de uimire. Ni se pare socant ceea ce prea bine stim, dar nu vrem sa acceptam. Devine de-a dreptul obscena imaginea normalului, a carui existenta goala si liniara ne ingrozeste.  Normalul este definit prin absenta, prin deficienta: este viata minus fericirea, minus stadiul ideal al ei. Normalul este trifoiul cu patru foi minus o foaie.

Nu stiu nici acum daca ar trebui sa o admir sau sa o compatimesc pe pictorita. Sa o admir pentru curajul ei de a recunoaste ca fericirea este o anomalie  sau sa o compatimesc pentru teama de a preface anomalia in normalitate, adaugand banalului trifoi inca o foaie.

Lectura din "Moartea Linguritei", 21.06.2014

21.06.2014...O seara superba la "Modelier", poate una din cele mai cochete cafenele din Bucuresti. Cafeneaua este destul de ascunsa, dar odata ce o descoperi, intri intr-o altfel de lume, departe de zgomotul furios al capitalei, departe de prezentul aglomerat si strident. "Modelier" se afla intr-o casa veche de prin 1920, care nu a suferit mari schimbari. Pana si o parte din mobila este din acea perioada: o canapea verde, superba si un orologiu imens, care insa nu mai bate ora ci se multumeste numai sa incante publicul prin simpla lui prezenta. Cafeneaua dispune si de o terasa spatioasa, amenajata cu mult bun gust si mult bun simt!

Seara a inceput cu o mica bere, un ceai aburind sau o cafea tare pe aceasta excentrica terasa, cufundata in vita de vie si graffiti. 

Am ras, ne-am lasat prada aerului placut de seara, usor rece  dar aromat, cum nu gasesti in tot Bucurestiul! Dupa ce ne-am stans cu totii pentru lectura, am  intrat pe la 7:15 in casa. Am urcat scarile de lemn vechi, care sub pasii nostri grabiti scartaiau nostalgic. Eram un pumn de insi, dornici de literatura dar si dornici de ras caci textele nu au numai menirea de a pune pe ganduri dar ci si de-a pune zambete pe buze. Nu putem lua viata prea in serios, nu se cade!
Atmosfera era superba, intima. Avem la etajul 1 rezervata o camera numai pentru noi! Cata onoare! Camera era micuta, cateva mese, cateva scaune si o canapea pe care autorul a avut bucuria sa se lafaie, lasandu-se inspirat. Tavanul inalt lasa imaginatia sa zboare cat dorea ea de sus, neimpiedicandu-i in vreun fel inaltarea. 

Am inceput lectura.  Primele doua texte au fost "Ghiveciul" si "Gripa". Aplauzele care  se porneau dupa fiecare lectura aveau darul de a-mi face inima sa bata mai repede. In acelasi timp ma lasasem covarsita de o caldura launtrica teribila. Emotia incepuse sa iasa din toti porii! Si nu erau numai aplauzele, ci erau hohotele de ras, rasul scurt si timid, rasul de orice fel care ma indemna sa dau ghes citirii. Publicul era prezent, cu mine, atent, intelegator si captivat. 

Dupa prima parte a lecturii a urmat o mica pauza. S-au aprins tigari, pipe, s-au sorbit diferite bauturi  si s-a comentat lectura de pana atunci. Atmosfera era detasata si calda iar pe geamuri intra o lumina alba, care umplea intreaga camera. 

A inceput apoi a doua parte a lecturii. De aceasta data insa domnea alt ton, mai putin jucaus. Textele care au fost prezentate minunatului public au fost "Moartea Linguritei", "Obiectul" si "Maestrul". De aceasta data rasul a lasat loc seriozitatii; idei mai profunde incepusera sa increteasca frunti. Fiecare gandea altceva, intelegea in felul lui, amintiri incepusera sa se invalmaseasca in privirile fiecaruia.  La sfarsit autorul a fost din nou desfatat de aplauzele sincere si prietenesti ale publicului. Un sentiment de mandrie se impletea cu o sublima dragoste pentru cei care apreciau ceea ce am scris. 

Pe la ora 8:30 citirea a luat sfarsit si am plecat cu totii din nou pe terasa, ca sa ne bucuram de amurgul proaspat si rosiatic. 

A fost o lectura superba, intr-un loc superb, cu un public superb. M-am lasat stapanita de un sentiment violent dar dulce, de o traire pur umana, extraordinara. Nu exista bucurie si implinire mai mare decat sa citesti in fata unor oameni care venisera acolo, in acel mic sanctuar inverzit, numai ca sa ma asculte, si, cel mai important, sa ma inteleaga! Singurul lucru care face dintr-un simplu text o opera este publicul receptiv si deschis. Numai el da viata si aripi unui text. Si multumesc acestor oameni care au facut din mine dintr-un simplu scriitor un autor!

Fragment din "Comandatul"

- Ne-au vazut!!! Ne-au vazut!!! Urla Eu ca in  agonie, in timp ce El, la randul lui, isi rupea plamanii in cele mai animalice urlete. Noi reusi cu greutate sa se ridice in galopul celor doi si incepu sa se vaite si sa geama in ultimul hal. Cei doi se uitara uimiti la el

-Ce are si asta??  Intreba enervat El si Eu ridica din umeri

-nu stiu! iti e rau?  Noi nu reusi sa articuleze nimic ci gemea infernal si incerca apoi  din nou sa zica ceva dar ieseau aceleas sunete anormale de animal.

- Da-l naibii! dobitocul! Acum si-a gasit!

- Ah! Au sa ne ucida, au sa ne omoare, au sa ne spanzure, au sa ne impuste ca pe niste  tradatori! Incepu apoi din nou Eu fara sa il mai bage in seama pe Noi care se vaita in limba lui de neinteles.

- Si suntem tradatori! Zise El si il apuca pe Eu de brat. Eu il privi speriat.

-Suntem? Cum adica suntem?

-Suntem….Amice, nu mai stii?…am  fost si noi inrolati in armata lor, am condus si noi tancurile

-Tu ai condus!

-Si tu ai condus, si tu ai imupuscat, caci noi toti impuscam si noi toti  conducem masini de rabzoi cand este vorba de Ei. A, da, aminteste-ti, noi am fost in armata si am plecat..am plecat , l-am intalnit pe nenorocitul asta de Noi, ca sa nu mai stim eu de mine, tu de tine si noi de Voi. ei, da, am fost si noi in armata!

- Dar acum au venit sa ne ucida, au venit Voi ca sa ne faca una cu pamantul

- Ah dar nu iti aduci aminte, Eu, cum ai ucis la randul tau? Si acum e randul nostru sa fim ucisi. Caci acesti Voi din care am facut si noi parte nu lasa pe nimeni liber o data ce a dezertat…Ah,si numai tu ai fost, Eu, de vina, caci tu ai dezertat primul, si apoi cand am dat de Noi am dezertat si eu.

- Eu nu am ucis pe nimeni!

- Dar ai fost in armata.

- Am fost pentru ca erau toti in armata.

- Si ai ucis!

- Nu am ucis!

- Nu ai de unde sa stii! Caci atunci cand am tras, am tras legati la ochi.

- Eu am vazut!

- Tu nu vezi nici acum!

- Ce facem? Ce facem? Urla disperat Eu in putin timp si El tremura infrigurat

-Sa fugim!!

-Unde?

-In strada!

-In strada, sa ne impuste?

-O sa scapam! Sa fugim!! Ori de nu, au sa dea casei foc!

Geamurile explodara in o mie de  tandari cand se trase cu mitraliera si cei trei imiedat fugira de acolo fara sa se uita in spatele lor, calcand pe cioburile care se facusera imprejurul lor. Noi  se strecura speriat in pivnita, intrand printr-o trapa pe care nu o observa nici unul si cobora speriat scarile. 

El cu Eu  se uitara dupa el scurt si dadura sa intre la randul lor, dar trapa nu se mai deschise si degeaba de chinuira sa traga de ea.

-dobitocul! A incuiat! Ne lasa aici sa murim! Sa ne  macelareasca! Sa ne faca una cu pamantul! Sa plecam.

-Dar daca ne-am preda? Intreba apoi el pe alt ton

-sa ne predam? Nu glumi, ca stii ca o data ce ai dezertat si ai apucat alt drum, stii bine ca nu este cale de intoarcere.

- Au sa intelegea cu siguranta ca si dezertat eu nu reprezint un pericol.

- Voi nu iarta, nu poti trai ca civil, nu exista civili, exista numai victime, exista numai militari si prizonieri. Iar tu, El, daca te predai esti numai victima, si eu nu vreau sa mor

-si unde fugi atunci, caci de ne prind si de nu ne prind tot acolo este.

-fug de moarte! Fug de prizonierat! Zise disperat  Auzi!!au distrus bucucataria! Sa fugim de aici!

- Sa fugim! Da!

Cei doi o luara la goana din nou, disperati si El iesi rapid pe usa din spate. Eu se intoarse ingrozit cand auzi usa trantindu-se si dadu sa iasa la randul lui pe usa, dar cand apuca clanta isi dadu seama ca este incuiata. Lovi cu piciorul in usa, urland scurt, apoi se uita in spate ingrozit si vazu cum sare in aer  camera de langa, o mica sufragerie, cum bucati de scaun, schije de lemn  se imprastie la picioarele lui.

-ah! Tu si cu Noi, si cu Voi, ce nenorociti!

Disperat se indrepta spre partea cealalta a casei, spre niste scari care duceau ajungeau intr-un pod inalt. Sub  picioarele lui Eu treptele pareau ca se rup si scartaiau infiorator la fiecare pas. Se rupsera doua, si cazu la pamant apoi din nou dadu sa urce. In clipa aceea    intrara daramand peretele zeci de soldati, cu  mitralierele gata de tragere.

-stai!Un pas mai faci si va fi si ultimul! Ramai pe loc! Coboara! Urla un colonel care iesi in fata si il privi pe Eu, care ingheta.Zambind satisfacut colonelul isi mangaie mustata mica. Langa el aparu El imbracat intr-o minunata uniforma cu epoleti aurii.

-Generale…ordinele dumneavoastra. Se adresa colonelul cu mustacioara lui El.[...]

Clepsidra

Ploua.
Timpul imparte dimensiuni
In himere,
Nisipul se-agita pe pleoape
Si-apoi, ca din ape,
Se-aseaza pe buze tacute.

Clepsidra se scurge,
Si ploua cu sange.
Lacrima-nalta se-ndoaie si strange
In ceara ei neagra
Aleile timpului, o strada pribeaga.

Ploua cu praf.
Dintii scrasnesc
In gura uscata.
Limbi se-mpletesc
Si canta tarziu
Oda trista, ecou de pustiu.

Timpul se-aduna 
Ceasurile bat.
Mi-e teama de praf
De nisip! Cum strabat
Picaturi de minute
Clepsidre marete 
Cu iz de carbune.

                                                       © Marculet-Petrescu Cristina

  

Mărturie

Imi spuneau acum o lună

Că sunt singură iubită

De-acel zeu fără de aripi

Care în gâtlej de flăcări

Se preface-n „noapte bună”

Şi te scoală nedormită,

Ce te-neacă de-ai să ţipi,

Când cu zecile de pene

Se aşează lângă tine.

Imi spuneau că el e zeul

Ce iubeşte omenirea

Şi în lunga lui cămaşă

Te adoarme ca o mamă.

Cine poate fericirea

Să o ia mai cu dispreţ

Imbiindu-te cu o rană

Ca să plângi naiv şi tu

Ca monahii cei nebuni

Ce în negrul infinit

Ard în gură rugăciuni

Ca şi cum ar fi iubit

Pe-acel zeu nenorocit!

Şi de fapt, cine-l iubeşte

Nu are aceeaşi soartă?

Un mormânt atât de-ngust

Ce pe piatra-i rece poartă

Lumânări şi ceva flori

Iar un preot se hlizeşte

Tot bolborosind ceva

Tot privind la spectatori!

Parcă eu aşa urâtă

N-o să am măcar sicriu!

Şi de mântuire, Doamne,

Poţi s-o ţii şi o-mprumută

Celor ce nu ştiu a scrie

Pentru care eu să scriu

Nu-mi pierd timpul în zadar

Şi o dă de sunt iubită

Cui doreşti, căci ce îmi pasă?

De aici nefericită,

Aştepta-voi fericirea

Toată viaţa! Mîntuire

Nu există, şi de-ar fi,

Fericiţi ar fi cei proşti

Căci găsi-vor împliniri

La ce speră a râvni…

Dară eu, eu dar iubită,

Ce eram acum o lună?

Aşteptam vreo mântuire?

Nu-aşteptam, aşa spuneau

Caci eram o fericită

Si era o zi mai bună,

Decât cea de ieri, săracă,

Ei credeau că sunt iubită,

Ei credeau că sunt ca ei…

Mântuirea nu mă-ncântă

Cât veni-va de la zei,

Mântuirea nu există

Căci cu toţii după moarte

Vom trăi o tragedie,

De-a nu fi în Iad sau Rai.

Mântuirea o să fie

Când o vei râvni de-o ai.

A murit Chopin

Am auzit ca a murit Chopin,

Si am ras o zi intreaga

Si radeam fara inteles!

Cum sa moara chiar Chopin

Cand pe el timpul nu-l leaga

Cu vreo ata transparenta

Ce ne leaga dar pe toti?

Cum sa moara chiar Chopin?

Niciodata nu cunosate

El vreo moarte ori vreo viata

Ca sa-l faca sa nu fie,

Si-i nascut fara de mama.

Geniile nu au parinti

Ei se nasc doar dimineata

Cand a discului arama

Pare-a fi de aur pur.

 Cand Chopin creat-a singur

Turnul Babel cu o mana

Cum sa moara un singur om

Ce pe umeri poarta cerul?

Zeii nu mor niciodata

Cum nici nu cunosc un timp

Ca sa faca din tarana

Moale, din noroi murdar

Trupuri zvelte,ochi tacuti.

Si asa ma amuzam

Cand atata negru-n coada

Aveau vorbele pagane.

Dricul tot ducea in burta

Ca femeie insarcinata

Un sicriu atat de inalt

De ma prapadeam de ras

Si-mi parea pe catafalc

Albul ochilor plecati

Amuzant cum nu se poate

Urma lor parca ramane

Mai adesea stearsa-n vorbe

Ori in oameni ce ii plang

Si in dricul ce le duce

Lesul alb si ganduri toate

Printre oameni ce se strang

Catre groapa de otel

Dar eu rad,eu rad isteric

Si ma doare mana-n pumn!

Voi l-ati omorat cu totii

Voi l-ati omorat chiar azi

In a voastre vorbe goale

Oameni mici si neinsemnati!

Voi cu cate o lopata

Demolat-ati Turnul Babel!

Chopin nu cunoaste moarte

Chiar de azi l-ati omorat

Veti muri cu mine-odata

El dar va va scoate vii

Poate din atatea pietre negre

Ce i le-ati pus la capatai!

Si acum rad mai departe

Macar eu sa nu-l omor…

                                         © Marculet-Petrescu Cristina