Mărturie

Imi spuneau acum o lună

Că sunt singură iubită

De-acel zeu fără de aripi

Care în gâtlej de flăcări

Se preface-n „noapte bună”

Şi te scoală nedormită,

Ce te-neacă de-ai să ţipi,

Când cu zecile de pene

Se aşează lângă tine.

Imi spuneau că el e zeul

Ce iubeşte omenirea

Şi în lunga lui cămaşă

Te adoarme ca o mamă.

Cine poate fericirea

Să o ia mai cu dispreţ

Imbiindu-te cu o rană

Ca să plângi naiv şi tu

Ca monahii cei nebuni

Ce în negrul infinit

Ard în gură rugăciuni

Ca şi cum ar fi iubit

Pe-acel zeu nenorocit!

Şi de fapt, cine-l iubeşte

Nu are aceeaşi soartă?

Un mormânt atât de-ngust

Ce pe piatra-i rece poartă

Lumânări şi ceva flori

Iar un preot se hlizeşte

Tot bolborosind ceva

Tot privind la spectatori!

Parcă eu aşa urâtă

N-o să am măcar sicriu!

Şi de mântuire, Doamne,

Poţi s-o ţii şi o-mprumută

Celor ce nu ştiu a scrie

Pentru care eu să scriu

Nu-mi pierd timpul în zadar

Şi o dă de sunt iubită

Cui doreşti, căci ce îmi pasă?

De aici nefericită,

Aştepta-voi fericirea

Toată viaţa! Mîntuire

Nu există, şi de-ar fi,

Fericiţi ar fi cei proşti

Căci găsi-vor împliniri

La ce speră a râvni…

Dară eu, eu dar iubită,

Ce eram acum o lună?

Aşteptam vreo mântuire?

Nu-aşteptam, aşa spuneau

Caci eram o fericită

Si era o zi mai bună,

Decât cea de ieri, săracă,

Ei credeau că sunt iubită,

Ei credeau că sunt ca ei…

Mântuirea nu mă-ncântă

Cât veni-va de la zei,

Mântuirea nu există

Căci cu toţii după moarte

Vom trăi o tragedie,

De-a nu fi în Iad sau Rai.

Mântuirea o să fie

Când o vei râvni de-o ai.