Lanţul

L-am auzit de departe. 

Era o zi de primavara. Un soare stralucitor umpluse intreaga cantitate de albastru ce se desena pe cer. 

Strazile luceau in sclipirile arzatoare ale soarelui.

Frenezia tipica a anotimpului pusese stapanire pe orice suflu. Un miros de viata se propaga ca o molima binefacatoare.

Strada era dreapta si din cand in cand cate un biciclist trecea  grabit. Nu unul, ci cu miile.

Il auzeam. Il auzisem de cateva minute, de o ora poate, poate de mai mult. In spatele meu, toata vremea in urma mea.

Mai intai, cand am intrat pe strada principala a fost ca un sunet surd, pierdut undeva, departe. Ca o adiere ce se freaca de vreun obiect. Mi se parea ca este numai un joc al mintii mele. Era numai un vaiet lung dar surd, sufocat de galagia de pe strada, sufocat de tocurile cui si bocancii inalti.

Apoi incet, incet am inceput sa il deslusesc. Se apropia. 

Un timp l-am auzi numai gemand. Acum parea mai clar si mai deslusit, fara  insa sa atraga atentia in vreun fel. Nu m-am intrors, m-am prefacut ca nu il aud, ca nu imi dau seama de acea dureroasa suferinta, care era pe urmele mele, dar care era mult prea stearsa  ca sa imi provoace mila. Nu era destul de aproape incat sa ma inspaimante, incat sa ma ingrozeasca. 

Cativa pasi facuti pe strada pincipala. Acel muget devine ascutit, devine sfasietor, il aud mult mai bine. Ma infior. Incet, incet incepe sa faca parte din mine, incepe sa imi trezeasca si mie suferinta. 

Cititi mai departe:

http://cristinamarculetpetrescu.blogspot.ro/p/texte.html